Din dragoste...

Citez, din blogul unei mame minunate, care a spus-o atat de frumos incat m-a facut sa recitesc se zeci de ori....

"Si...a venit sarcina. Din pacate a venit cu atat de multe probleme incat simteam ca-mi pierd mintile. Cand spun probleme nu ma refer la cele fizce de mai sus, pe care le-am trait din plin, ci la cele despre care v-am mai vorbit eu, lucrurile pe care nu le pot spune cu voce tare. Riscurile asupra sarcinii si asupra sanatatii copilului. Dupa ce am aflat de bebe o saptamana cred ca doar am plans si printre momentele de disperare cautam raspunsuri la intrebarile pe care medicina romaneasca inca nu l-ea adus in secolul 21. Va spun sincer... eram la limita de a o lua pe campii. Aveam de ales intre sa fac un avort (imposibil) sau sa-mi asum orice risc si sa aduc pe lume un copil cu mari sanse de handicap (dupa cum spuneau medicii).

Atunci mi-am dat seama ca daca eu nu schimb ceva in mine nu vom ajunge niciuna dintre noi sa mai vedem finalul sarcinii. In ce am gasit eu puterea? In iubirea pentru Matilda. O iubeam prea mult ca sa nu fiu puternica, o asteptasem prea mult ca sa nu lupt pentru ea. Asa ca m-am linistit. Si pot sa va spun ca am fost una dintre cele mai senine si fericite gravide din cate cunosc.

Fiecare rau pe care l-am avut l-am tratat cu iubire. Cu ganduri si imagini frumoase, cu povesti spuse puiului din burtica. I-am explicat mereu tot ce se intampla cu mine, de ce ma doare si cum ma doare, si mai ales i-am spus ca nimic din toate astea nu are legatura cu ea.

Am luat fiecare zi pe rand, fiecare voma in parte, fiecare nesomn. Imi spuneam mereu lasa ca o sa dorm maine, asta imi spun si acum :). Incercam sa nu ma gandesc ce o sa fie peste o luna, doua noua sau cand o sa se termine. Ma gandeam doar pana maine. Vedem ce o mai fi si maine, poate o sa fie mai bine. Citeam in fiecare zi intr-un jurnal de sarcina pe un site din SUA, ce mai face bebe azi, cat a mai crescut, ce i-a mai crescut. Apoi vizualizam asta si ii spuneam si ei "draga mea de azi ai ovare" sau "puiu meu sa stii ca ti-au crescut si tie gene". Vorbeam cu ea in gand mereu, era alinarea mea, stiam ca intr-un fel ma aude.

Apoi... eu am iubit sarcina, nu m-am luptat cu ea deloc, am imbratisat-o. Asa grea cum a fost. Doar asa puteam sa am astazi puiul asta minunat. Deci am invatat sa iubesc sarcina, sa ma identific cu ea. Nu aveam un chirias ci eu eram o gazda.

Este foarte important sa va fi dorit real copilul. Nu doar asa declarativ. Un copil nu se face pentru ca asa visai tu cand erai mica si te jucai cu papusile, nu se face pentru ca ai facut 30 de ani si bate ceasu', nu se face pentru ca in rest le-ai facut pe toate si asta ti-a mai ramas de bifat, nu se face nici macar pentru ca omul pe care-l iubiti isi doreste un copil, nu se face nici macar pentru voi. Un copil se face pentru el! Deci daca nu simtiti cu intreaga fiinta ca puteti face sacrificiul asta si sa-l iubiti, mai bine mai asteptati. Da, sarcina e un scarificu de sine, o sa treceti prin atatea incat o sa va intrebati cum de a supravietuit specia asta daca sarcina inseamna atatea rauri si dureri. 

Apoi vine nasterea... si daca pana atunci nu ai invatat sa iubesti ceea ce ti se intampla si te-ai plans zi lumina si te-ai luptat cu corpul tau in loc sa-l lasi sarcinii... o sa ajungi in acea zi minunata a intalnirii atat de obosita si de epuizata fizic si psihic incat sansele ca nasterea sa fie una fericita sunt destul de mici. Chiar sunt sanse mari sa fie o nastere traumatizanta atat pentru tine cat si pentru copil. Eu am nascut absolut natural, cu zambetul pe buze, cred ca nasterea naturala este varianta optima. Dar la fel de mult cred ca sunt situatii in care cel mai bine s-ar opta pentru alternativa. Medicii iau in calcul doar recomandarile medicale de natura fizica care ar duce spre o indicatie de cezariana. Din pacate habar nu au de psihicul acelei femei. De multe ori au ei propria lor lupta de dus. Dar tu, care te cunosti si ai trait cu tine o viata, si mai ales, ai petrecut cu tine ultimele 9 luni ar trebui sa stii cel mai bine pana unde poti.

Ma intreba cineva acum ceva timp "ce, acum daca devin mama inseamna ca trebuie sa uit de mine?". Intre timp a devenit si cred ca si-a dat singura raspunsul. Eu cred ca esti mama din clipa in care ramai insarcinata, nu de atunci cand nasti. Si DA, sa fii mama inseamna sa uiti de tine, complet si absolut. Nimic din ceea ce era viata ta inainte nu o sa mai fie. Copilul este pentru toata viata si cumva si dincolo de ea. Normal copilul va creste, nu va mai fi dependent de tine pentru orice fleac, dar tu vei fi mereu mama lui si uneori chiar iti va parea rau ca nu mai vine la tine sa-i pupi o bubita. Cu cat intelegi mai repede ca acum "tu" esti despre copil si cu cat imbratisezi mai sincer noua viata cu atat iti va fi mai usor, cu atat iti vei simti si cunoaste copilul mai repede si mai bine. De fapt asta este instinctul de mama, cat esti mai constienta de tine si de problemele tale cu atat vei fi mai putin intuitiva si simtitoare de problemele lui.

Pe mine asta m-a ajutat si cu greturile, varsaturile, salivatia, durerile de de toate, sciatica, nasterea, alaptarea... m-a ajutat iubirea pentru Matilda.

Nu a fost niciodata mai greu, dar nu a fost niciodata mai frumos! "
 Iubiti sarcina!


Sursa : www.easiea.blogspot.ro